Lor le dadea expresie însuşi factorul decisiv în politica externă a ţării, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940 în Însemnări Zilnice: „Primejdia cea mare pentru noi este tot graniţa de Răsărit şi ne gândim în situaţia de a nu putea primi nici nici un ajutor de nicăieri, deci, dacă nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet în aer”.

În aceeaşi zi, în cadrul unei consfătuiri la rege, la care au participat premierul Gh. Tătărescu, ministrul de externe, Grigore Gafencu şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotărârea iniţierii unei politici de apropiere de Germania. În timp ce acest proces se afla în plină desfăşurare, fără a se ajunge însă la o concluzie finală, partea română nemanifestând o grabă deosebită în finalizarea discuţiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia şi Bucovina de Nord.

În vederea definitivării poziţiei sale – în care ideea unei rezistenţe armate nu era exclusă – guvernul român s-a adresat guvernelor german şi italian, precum şi aliaţilor din Înţelegerea Balcanică, pentru a vedea în ce măsură se poate baza pe sprijinul acestora. Răspunsurile primite au venit să sublinieze izolarea în care se afla România.

Astfel, de la Berlin – a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, încă angajată în vest, nu-şi putea permite o înrăutăţire a relaţiilor cu Rusia. Acelaşi sfat l-a primit guvernul român şi de la Roma, care a considerat că este „un interes european esenţial” să evite un conflict armat cu URSS. De asemenea, cele două guverne au arătat la Budapesta şi Sofia că nu doresc noi complicaţii în sud-estul Europei.

De la Belgrad şi Atena răspunsurile au fost vagi, ocolind întrebarea clar formulată de guvernul român. În sfârşit Ankara, a confirmat „decizia absolută” de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost uşurată de faptul că, între timp, România, acceptând ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia să-l evite – de a nu intra într-un conflict cu URSS – era înlăturat.

Pe de altă parte, nici Bulgaria nu părea dispusă să se avânte într-o aventură militară, Înţelegerea Balcanică fiind, cel puţin formal, încă în vigoare, iar Bulgaria nu voia să rişte.

În situaţia existentă şi sub ameninţarea forţei, regele Carol al II-lea şi guvernul român, după îndelungi dezbateri în cadrul a două Consilii de Coroană, au fost nevoiţi să accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea şi după anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, guvernul sovietic a continuat să ducă o politică plină de ameninţări faţă de România.

Astfel Moscova a continuat, fără succes însă, să solicite Berlinului libertatea de a anexa şi sudul Bucovinei, la linia de demarcaţie de pe Prut cu România, incidentele provocate de partea sovietică s-au ţinut lanţ, a încurajat pretenţiile teritoriale ungare şi bulgare împotriva României.

URMĂRILE ULTIMATUMULUI SOVIETIC

Evenimentele de la sfârşitul lunii iunie 1940 au avut urmări deosebit de importante pentru România şi zona sud-estului european, în general. Ele „au avut, în ansamblu, un efect catastrofal”, în sensul ”nu numai că au inaugurat, ci pur şi simplu au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României”.

În primul rând, au accelerat demersurile guvernului român pentru apropierea de Axă. În acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc schimbarea de guvern, în fruntea căruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relaţiile sale cu Germania. Totodată, la ministerul de externe a fost numit Constantin Argetoianu, înlocuit şi el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atât primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania.

Dar noutatea absolută, care trebuia să dovedească Germaniei hotărârea guvernului roman de a se alinia Axei, era prezenţa unor miniştri din rândul Gărzii de Fier. Ministrul german la Bucureşti a înţeles imediat semnificaţia şi rolul noului guvern, dând indicaţii ferme reprezentanţilor presei germane acreditaţi în România ca „în corespondenţele pe care le vor trimite ziarelor lor să adopte o atitudine de încredere faţă de noul guvern român şi să arate în acelaşi timp că noua orientare politică a României, care se caracterizează printr-o vădită tendinţă de apropiere de Germania, au un caracter definitiv”.

Într-adevăr, după ce la 1 iulie 1940 guvernul român renunţase la graniţele anglo-franceze, la 4 iulie, noul guvern a publicat o declaraţie în care anunţa hotărârea sa de a urma o politică de integrare „sinceră” în sitemul Axei. O saptămână mai târziu, la 11 iulie, guvernul român anunţa ieşirea din Societatea Naţiunilor. Toate aceste gesturi şi declaraţii aveau însă-cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu într-un anumit sens „un caracter unilateral”, întrucât ele nu au fost urmate, cum era firesc, „de o luare de atitudine a Axei faţă de România”.

DIALOGUL CAROL – HITLER

Concomitent însă, între guvernul român şi cel german care acţiona în numele Axei, s-a desfăşurat – cum spunea tot Mihail Manoilescu - ”o acţiune de ordin confidenţial şi diplomatic”.

Debutul acestei acţiuni s-a produs la 2 iulie. După ce regele Carol al II-lea n-a reuşit să obţină legătura telefonică pentru a vorbi cu Hitler, care ”se plimba undeva în Franţa”, regele a chemat pe Fabricius (ministrul german la Bucureşti) pentru a transmite pe cale diplomatică ceea ce dorise să comunice direct lui Hitler. În Însemnări Zilnice – Carol arăta ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a transmite lui Hitler.

1)                  România a renunţat la garanţiile anglo-franceze şi căuta ”o colaborare mai intimă” cu Germania, ”care ar putea fi chiar întărită printr-o alianţă care să fie în folosul celor două ţări”.

2)                  Ştiri sigure arătau că Rusia avea intenţia ”de a depăşi linia de demarcaţie” stabilită în urma ultimatumului şi de a se apropia de zona petroliferă, ceea ce reieşea din pregătirile militare ce le făcea.

3)                  La evacuarea Basarabiei, trupele române au fost insultate, dezarmate şi împiedicate să se retragă.

4)                  Regele solicită lui Hitler ”un ajutor, ca să ne apere în aceste momente grele” România făcând tot ce a putut pentru a păstra pacea în regiune.

5)                  În final, el a cerut ”o misiune de istrucţie militară care, va întări şi mai mult legăturile dintre cele două state”.

Răspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arată interesul său pentru modul în care regele vedea ”reglarea chestiunilor” între România, Ungaria şi Bulgaria pentru a putea ca pe această bază să ia o hotărâre. De asemenea, Hitler considera că trebuie începute ”Conversaţii” între părţile interesate deoarece ”starea continuă de enervare şi de înarmare” nu puteau fi rezolvate problemele existente.

Răspunsul lui Hitler conţinea şi un element care, pe de o parte, constituia o explicaţie a poziţiei Germaniei, dar de care, pe de altă parte, suna ca un avertisment în ceea ce privea poziţia Germaniei în raporturile dintre România şi vecinii ei, bulgari şi unguri: ”Germania nu poate uita că Ungaria şi Bulgaria au fost aliaţii ei în trecut”. O astfel de afirmaţie arăta clar că justiţia, dreptatea şi adevărul erau avute în vedere de Germania în reglementarea problemelor româno-ungare şi româno-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atât de clar: alianţa celor două ţări cu Germania.

col(r.) IOAN ABUTNĂRIŢEI